Photo credits: www.mirror.co.uk

Criza ucraineana: o lectie pentru politica internationala

Published On martie 22, 2016 | Europa

Interesul lui Putin în legătură cu Ucraina (alţii vorbesc despre paranoia) pare să-și aibă rădăcinile în una dintre cele mai faimoase cărți despre politica externă a Americii: “The Grand Chessboard” de Zbigniew Brzezinski (tr. Marea tablă de șah). Autorul lucrării a specificat cât se poate de clar că Rusia fără Ucraina ar înceta să mai fie o putere majoră în Eurasia, deci Putin are mai mult decât motivele necesare pentru a se opune unei occidentalizări a Ucrainei.

În primul capitoul Brezinski punctează că America este singurul lider global în acest moment așadar este responsabilitatea Statelor Unite să modeleze lumea. Începând de la această ipoteză Brezinski descrie provocările secolului XXI: Eurasia, de la Lisabona la Vladivostok. Marea tablă de șah, adică Eurasia, este locul unde mari jucători se vor lupta pentru influențarea viitorului.

Către est

La cea de-a 70a reuniune a Consiliului General al Națiunilor Unite  din 2015 Putin a susținut primul său discurs în cadrul comisiei din ultimii zece ani. Părea că acuză doar Vestul, dar ce a omis criticul de pe The Guardian este că Putin poate fi învins cu propriile argumente, la fel ca și SUA. Statele Unite a creat un precedent cu intervenția în Kosovo, una care dintr-un punct de vedere a încuranat Oseția de Sud și Abkhazia să devină regiuni autonome în cadrul granițelor Georgiene. Putin este foarte conștient de capitolul Kosovo și cere ca acest scenariu să fie recunoscut și în alte regiuni (ex: Georgia, Ucraina). Nu trebuie să sune dramatic având în vedere că din 2008 când Rusia și Georgia s-au războit pentru cinci zile, nu a mai fost vorba despre o escalare a conflictului dintre statul suveran Georgia, cele două regiuni autonome și Rusia, ceea ce poate fi considerat un succes. Având acest argument în vedere, sunt voci care susțin acțiunile din Luhansk și Donetsk, un proces către autonomia regiunii.

„(…) blocul care încă gândește din perspectiva Războiului Rece și care are încă dorința de a explora noi zone geopolitice este încă prezent printer colegii noștri. În primul rând, ei continuă politica de extindere NATO. Pentru ce? Dacă Pactul de la Varșovia a fost desființat, Uniunea Sovietică s-a prăbușit, dar, oricum, Nato continuă să se extindă și să își dezvolte infrastructura militară. Le-au oferit țărilor ex-Sovietice o alegere falsă: fie sunt cu Vestul fie cu Estul. Mai devreme sau mai târziu, această logică a confruntării se va dezvolta într-o criză geopolitică foarte gravă” a declarat Putin.

Până și George Kennan, cel care a formulat politica de izolare a Uniunii Sovietice, s-a opus vehement expansiunii Nato. “Cred că rușii vor reacționa treptat destul de negativ și va afecta politicile lor. Cred că e o greșeală tragică. Nu era niciun motiv pentru asta. Nimeni nu mai amenința pe nimeni” a declarat Kennan. Rusia avea o populație îmbătrânită în anii 90, încă are, și nu există  putere economică pentru a fi nevoie de încă o politică asemănătoare celei din timpul Războiului Rece. Așadar, extinderea Nato a fost bazată mai mult pe o fantomă hrănită de paranoia. O situație care a început în anii 90 continuă să destabilizez relațiie cu Rusia până în zilele noastre. Atât expansiunea UE cât și cea a Nato s-a îndreptat către Europa de Est, tot mai la est.

Brezinski l-a citat pe Samuel P. Huntington tocmai pentru a-și întări teoria în ceea ce privește responsabilitatea americană, una în care chiar și Theodor Roosevelt credea: „O lume fără dominanța Statelor Unite ar fi o lume cu mai multă violență și dezordine, mai puțină democrație și creștere economică decât o lumea în care Statele Unite continua să aibă mai multă influență decât orice altă țară în modularea afacerilor globale.”

 Acest tip de abordare este tocmai ceea ce determină ca Statele Unite să piardă imaginea de ansamblu.

Propria reprezentare a lumii s-ar putea să nu coincidă cu ceea ce alți lideri observă și înainte de a încerca să impună o viziune SUA trebuie să încerce mai întâi să înțeleagă istoria celorlalte națiuni. Este o putere supremă în acest moment, dar puteri majore au existat încă dinainte ca America să fie descoperită și tocmai de aceea SUA ar trebui să țină cont de asta. Încercarea de a înțelege Rusia numai din punctul de vedere vestic – liberal- este greșită deoarece  prezintă doar o jumătate unilaterală din poveste. Imaginea este mult mai complicată și neînțelegerea trecutului Rusiei va crea doar o modalitate incertă de luare a deciziilor strategice.

O altă idee foarte importantă prezentată în „Marea tablă de șah” este legătura foarte strânsă dintre UE și Nato. În acest moment nici una dintre aceste două organizații nu ar reuși să aibă suficientă influență sau securitate fără cealaltă. Polonia, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania au făcut toate parte din Pactul de la Varșovia, dar astăzi sunt membre și Nato și UE. Asta înseamnă că dacă în timpul Războiului Rece cea mai estică bază Nato era Turcia, acum Rusia trebuie să fie atentă la cel puțin două dintre statele menționate anterior.

Bineînțeles, trebuie menționat că Rusia este partener Nato, chiar dacă în momentul de față toate cooperările practice și militare sunt suspendate ca răspuns la situația din Crimeea, sunt angajați în schimburi de date. Pe de altă parte, Ucraina este de asemenea partener Nato, chiar mai mult, este singura țară (în afară de America) care a contribuit în mod constant la toate misiunile coaliției. Dar acest lucru nu înseamnă că Nato poate avea baze militare la granița cu Rusia, și asta este problema.

 Da, s-a discutat ca Ucraina și Georgia să devină membri cu drepturi depline Nato, în special la summitul din 2008 de la București, dar Merkel a declarat în mod clar chiar de atunci că un astfel de scenariu nu este posibil. Atunci de ce SUA continuă să împingă de la spate această poveste, chiar dacă este clar din perspectiva  realpolitik că acest lucru nu este posibil ?

Putin și-a continuat discursul din cadrul Națiunilor Unite vorbind despre tulburările din Ucraina, care au început în noiembrie 2013, când Victor Ianukovici a refuzat să semneze un acord de asociere cu Uniunea Europeană.

Acest lucru este exact ceea ce s-a întâmplat în Ucraina, unde a fost folosită nemulțumirea populației față autoritățile actuale pentru a orchestra o lovitură de stat militară din exterior – care a declanșat un război civil , ca rezultat. ( … ) Integritatea teritorială a Ucrainei nu poate fi asigurată prin amenințare cu forța și amenințare cu arme. Ceea ce este necesar este un aspect autentic pentru interesele și drepturile poporului din regiunea Donbass și respectarea alegerii lor” a declarat Putin.

În urmă cu zece ani

Ucraina a avut același Președintele timp de 11 de ani , între 1994-2005 Leonid Kuchma Danylovych a fost liderul frontierei dintre Rusia și Occident. În timpul mandatului său economia țării a scăzut, corupția a crescut, iar relația cu mama fostei Uniuni Sovietice s-a îmbunătățit. Mandatul lui Kuchma s-a încheiat cu Revoluția Portocalie, cu doi candidați prinși în clasica dezbatere: vest sau est? Într-o parte era Viktor Iușcenko cu o abordare europeană, în timp ce Victor Ianukovici, un protejat al lui Kuchma, cu o viziune pro-rusă.BBC a explorat evoluția lui Putin până în anul 2012  printr-un remarcabil documentar format din patru episoade numit „Putin , Rusia și Occidentul”, iar cel de-al treilea episod , „Democrația amenință „ , s-a concentrat asupra Revoluția Portocalie. Una dintre principalele idei sugerate a fost că Ianukovici , pe lângă faptul că era protejatul lui Kuchma, a fost mai mult sau mai puțin doar o față pentru interesele estice.

Iușcenko era lider în sondaje, cu un procentaj foarte mare din populație sprijinindu-l ca viitor lider al Ucrainei, dar campania sa prezidențială a fost afectată puternic atunci când  a fost otrăvit și s-a internat în Austria pentru recuperare. Dr. Michael Zimpfer, președintele clinicii Rudolfinerhaus, a declarat că Iușcenko a fost cu siguranta otrăvit cu dioxină, ceea ce se vedea cu ușurință pe fața candidatului. Aceasta a fost o manevră foarte asemănătoare cu cele utilizate în epoca URSS . În timpul absenței sale Iulia Timoșenko a fost vocea din Maidan , cunoscută și sub numele de Piața Independenței. Timoșenko a condus puternic campania lui Iușcenko către victorie, dar lucrurile au luat cu totul și cu totul altă direcție.   După ce s-a încheiat votul, mai multe sondaje, inclusiv Centrul de Monitorizare Socială Ucrainei, l-au declarat învingător pe Iușcenko, dar la scurt timp după miezul nopții, Comisia Electorală Centrală a avut un alt răspuns: Ianukovici e noul președinte. La scurt timp după aceasta Iușcenko a mers la CEC, iar finalul întâlnirii a declarat: „Noi nu avem încredere în răspunsul Comisiei Electorale Centrale. Facem apel la suporterii noștri să vină în Maidanul  independenței și să-și protejeze libertatea.” După 10 zile, pe 1 decembrie , Ianukovici a declarat și el că nu este sigur de validitatea rezultatelor. Două luni de du-te vino s-au încheiat pe 23 ianuarie 2005 cu Iușcenko ca președintele Ucrainei și Iulia Timosenko ca prim-ministru. 

Donbass în timpul Revoluției Portocalii

Pe lângă faptul că a fost noaptea în care s-au anuțat primele rezultate ale alegerilor, 22 noiembrie 2004 , a fost momentul în care Luhansk și Donețk a ajuns în centrul atenției. Iușcenko a cerut în mod deschis ca rezultatele din aceste două regiuni să fie anulate deoarece nu li s-a permis accesul observatorilor sau a jurnaliștilor după închiderea secțiilor de votare. Mai mult, doar o săptămână mai târziu, pe 28 noiembrie, au apărut discuții despre o posibilă separare a regiunii Donbass. Guvernatori regiunilor sudice și estice s-au întâlnit cu Ianukovici și primarul Moscovei, Iuri Lujkov, pentru a discuta despre autonomie sau chiar despre posibilitatea creării unei republici separate a comunităților vorbitoare de limba rusă. Un reprezentant al regiunii Donețk, Borys Kolesnikov, a declarat că  este nevoie de un vot de neîncredere față de autoritățile ucrainene prezente și crearea unui stat federal. Iușcenko a declarat că o astfel de decizie este destinată să protejeze oligarhii locali și pentru a ascunde alegerile îndoielnice din aceste zone. Chiar și președintele în exercițiu la momentul respectiv, Leonid Kuchma, s-a opus unei astfel de propuneri, afirmând că o posibilă „autonomizare” ar fi împotriva legilor în vigoare și a constituției.  

Memorie de scurtă durată

Cu Iușcenko ca președinte în exercițiu separarea a fost scoasă din discuție. Revoluția Portocalie a adus un sentiment de apartenență pentru câțiva ucrainieni, dar a crescut neliniștea altora pentru că nu a reușit să adreseze problema divizării țării.  Următoarele alegeri prezidențiale  din 2010  au dovedit că mandatul lui Iușcenko a adus alegeri corecte, dar țara era încă puternic divizată, cu vorbitorii de limba rusă din estul și sudul țării susținându-l într-un număr copleșitor pe Ianukovici, iar vorbitorii de ucraineană din vest și centru, inclusiv Kiev, o susțineau Timoșenko. Victor Ianukovici a devenit în mod oficial președintele Ucrainei în februarie 2010 și doar patru luni mai târziu Procurorul General a început o serie de cazuri împotriva Iuliei Timoșenko care au dus la închiderea ei în octombrie 2011 cu acuzații de abuz de putere. La începutul anului 2012 soțul Iuliei Timoșenko, Oleksandr Timoșenko a primit azil în Republica Cehă. Victoria lui Ianukovici a dovedit că oamenii au o memorie foarte scurtă având în vedere faptul că în urmă cu numai cinci ani au luptat puternic tocmai împotriva celui care acum a devenit noul lider al țării. Acest lucru a arătat ca Ucraina a fost confuză, fiind prinsă între cei doi mari jucători care i-au bătut constant la poartă. 

Dezvoltarea noii crize

În 23 noiembrie 2013 cabinetul președintelui Ianukovici decide să renunțe la acordul care presupunea relații mai strânse cu UE alegând în schimb o cooperare cu Rusia. Această decizie a scandalizat populația ucraineană, drept urmare au început protestele în Kiev. La începutul lunii decembrie numărul protestatarilor a crescut de la 100.000 de oameni la 800.000 ceea ce a condus la ocuparea primăriei  din Kiev. Pe 17 decembrie, Ianukovici a semnat un contract cu Putin prin care Rusia a fost de acord să cumpere 15$ miliarde din datoria Ucrainei și de a reduce prețul la gaz cu aproximativ o treime.

Dacă ianuarie 2014 a fost luna legii anti-protest, februarie a fost cea de doliu. În data de 20 a lunii Ucraina s-a confruntat cu cea mai sângeroasă zi din ultimele decenii, cel puțin 88 de persoane au fost ucise în mai puțin de 48 de ore. Președintele Ianukovici a dispărut două zile mai târziu, iar protestatarii au ocupat clădirile administrației prezidențiale. La scurt timp după asta Ianukovici a transmit un mesaj televizat în care denunța lovitura de stat. În aceeași zi cu dispariția președintelui, Iulia Timoșenko, una dintre cele mai ascultate voci ale revoluției portocalii, este eliberată din închisoare.

În prima zi a lunii martie parlamentul rus aprobă cererea lui Putin de a folosi forța militară în Ucraina. Două săptămâni mai târziu Crimeea e anexată Rusiei, iar un referendum sprijină decizia lui Putin cu 97% din populație fiind pro anexare.

Aprilie a fost luna în care independența regiunilor sudice și estice, Donețk și Luhansk, au reapărut în discuție. Președintele interimar al Ucrainei,Olexander Turchynov, a început „operațiunea anti – teroristă” împotriva suporterilor pro-ruși. Trei săptămâni mai târziu, în 11 mai, Donețk și Luhansk își declară independența după referendumuri nerecunoscute în plan internațional.

La sfârșitul lunii iunie pralamentul rus anulează autorizația care a permis trupelor sale militare să folosească forța în Ucraina. Două zile mai târziu, pe 27 iunie, UE semnează un acord de parteneriat cu Ucraina, Georgia și Moldova .

UE și SUA anunță mai multe sancțiuni față de Rusia la sfârșitul lunii iulie. În august Rusia decide să trimită un convoi umanitar în Luhansk fără a avea aprobarea guvernului ucrainean. Septembrie părea să fie luna noului început când Ucraina și forțele separatiste au semnat un acord la Minsk, iar NATO a declarat că a văzut o retragere masivă a trupelor rusești de pe teritoriul Ucrainei . Cu toate acestea, tratatul de la Minsk semnat în 2014 nu pare să aibă suficientă greutate, iar Ucraina, Franța, Germania și Rusia au încercat să ajungă la un tratat real pentru mai multe luni. În cele din urmă, un al doilea acord Minsk a fost semnat în februarie 2015, după 16 de ore de discuții . Armistițiul trebuia să înceapă în 15 februarie, dar lupta a continuat .

Ciocnirile din sudul și estul a Ucrainei par să se fi calmat, dar problema divizării este mai prezentă ca oricând și nu se întrevede nicio soluționare reală la orizont. 

Ukraina, încotro?

Varianta poveștii comune este că Putin este de vină pentru criza din Ucraina. Aceleași voci susțin că el încearcă cu disperare să resusciteze puterea pierdută a Uniunii Sovietice, prin urmare a anexat Crimea și e înfometat după mai mult teren est european. Problema cu acest argument este că nu urmărește pașii făcuți  de SUA și UE care de asemenea au condus la această situație. Așa cum este prezentat anterior, o mare parte de vină are de a face cu idealurile americane de a fi singurul lider și extinderea Nato înspre est .

Răspunsul lui Putin referitor la criza din Ucraina nu ar trebui să fie o surpriză, a avertizat din timp că va lua măsuri dacă consideră că securitatea Rusiei este amenințată. Ca răspuns UE și SUA au venit cât de aproape s-a putut de granița rusească. E ca și cum cineva i-ar da peste nas cuiva în continuu și ar face-o pe vicitma când persoana în cauză ar reacționa. Relația cu Rusia a fost sensibilă de la început și protestul din 2013 a fost deschizătura unei răni adânci. Sprijină Putin în continuare tulburările din Donbass? Probabil. De ce? Pentru că Transnistria a dovedit că un conflict înghețat nu are suficientă greutate de schimbare. Ucraina este o zonă tampon, ultimul stat dintre Occident și Rusia. Este greu de crezut că SUA ar acționa calm și diplomat dacă o situație similară ar exista la granițele sale. Mai exact, alianța unui fost dușman de moarte să fie la mai puțin de 500km față de teritoriu american.  Nicio mare putere nu ar putea permite așa ceva și asta fiindcă sunt sensibile la posibile amenințări atât de aproape de casă. Comicul de situație este că atât SUA cât și EU continuă să-i spună Rusiei că expansiunea Alianței Transatlantice sau cea a Uniunii Europene nu are nimic de a face cu ea, dar acest tip de comportament seamănă nițel cu politica de izolare a lui Kennan. Să ne amintim că până și cel care a dezvoltat planul de izolare a sovieticilor s-a opus vehement unei expansiuni Nato către Est.

Cei mai mulți dintre liberali au fost de acord cu extinderea Nato în anii 90 și asta pentru că au crezut că sfârșitul Războiului Rece a schimbat complet politica internațională, până și Fukuyama a catalogat acest eveniment ca fiind sfârșitul istoriei. Singura problemă cu această abordare este că fie e prea idealistă, fie arogantă, dar cu siguranță sortită eșecului. Trăim într- o lume care promovează înțelegerea, toleranța, dialogul, dar cumva cea mai mare putere de pe pământ nu este în măsură să urmeze propriile reguli. Nimeni nu neagă că Putin este autoritar, corupt, cu un pumn de fier și  paranoic, dar nu i se poate nega inteligența și viclenia.

Sunt multiple scenarii care susțin fie că Putin e nebun, fie că e următorul Hitler, dar pare că de fapt nu are nicio intenție de a se extinde teritorial. Ar fi putut face asta încă de când a venit la putere în 2000, dar ceea ce Georgia și Ucraina au arătat este că el reacționează atunci când este provocat. Nu poate fi de acord cu prea multa influență vestică la granițele Rusiei, fie mica Georgie sau vechiul prieten Ucraina.

Rusia nu are resursele necesare pentru a merge mai departe cu invadarea. Nu are suficienți bani, mai ales acum că prețul petrolului este la cel mai mic preț din ultimul deceniu și SUA este cel mai mare producător petrolier la nivel global.  Pentru a-l cita pe John J. Mearsheimer „Putin cu siguranță înțelege că încercarea de a supune Ucraina ar fi ca și cum ar înghiți un porc spinos.”  Anexarea Crimeei a fost simplă și ușoară deoarece majoritatea populației a dorit asta. Crimeea a fost dominată de Rusia din 1783 și a ajuns să aparțină  Ucrainei în timpul URSS, fără un așa zis vot democratic.

În cuvinte simple, Ucraina este mult mai importantă pentru Rusia decât pentru occidentali. Ucraina nu este un interes strategic de bază pentru UE sau SUA lucru care a fost dovedit de lipsa unei internveții militare din partea aliaților. Visul american nu trebuie să fie global.

Suveranitate?

Cea mai mare greșeală a acestui conflict este faptul că ambele părți (Vest vs. Est) consideră că au ultimul cuvânt în decizia Ucrainei, ceea ce implicit neagă suveranitatea țării. Ucraina ar trebui să fie încurajată spre o mai mare independență de către toți jucătorii fie UE, Rusia sau Statele Unite ale Americii. În cele din urmă, este în interesul tuturor. Ucraina, pe de altă parte, ar trebui să-și calculeze poziția foarte atent. Asta nu înseamnă că vocea poporului nu contează, dar trebuie să înțeleagă poziția sa geografică și importanța care vine odată cu ea. La urma urmei, federalizarea nu sună atât de rău.  Mearsheimer prezintă o soluție destul de rațională: să lase Ucraina să fie o zonă tampon între Vest și Est și să se formeze un plan de salvare finanțat de Uniunea Europeană, FMI, Rusia și SUA. Și dacă tot e vorba despre măsuri liberale, atât UE și SUA ar putea încuraja Ucraina să respecte drepturile minorităților, în special drepturile lingvistice ale vorbitorilor de limbă rusă. Ar fi o situație benefică pentru toate părțile.

Din păcate, realpolitik contează foarte mult încă, și deși ne place să credem că am reinventat politica internațională suntem departe de așa ceva. Adevărul dur este că dacă marile puteri continuă să lupte împotriva lor singura care va fi afectată profund e Ucraina.

Surse:

Carti:

The grand chessboard – Zbigniew Brzezinski

Contemporary Ukraine on the Cultural Map of Europe – By Larissa M. L. Zaleska Onyshkevych, Maria G.

Articole academice:

Emmanuel Karagiannis (2014) – The Russian Interventions in South Ossetia and Crimea Compared: Military Performance, Legitimacy and Goals, Contemporary SecurityPolicy

Articole online:

http://www.nato.int/cps/en/natohq/51288.htm

http://www.nato.int/cps/el/natohq/topics_81136.htm

https://www.foreignaffairs.com/articles/russia-fsu/2014-08-18/why-ukraine-crisis-west-s-fault

http://www.huffingtonpost.com/blake-fleetwood/too-bad-ukraine-didnt-kee_b_5235374.html

https://history.state.gov/milestones/1945-1952/kennan

http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26248275

http://csis.org/ukraine/index.htm#16

http://qz.com/374138/these-are-all-the-countries-where-the-us-has-a-military-presence/

http://www.atimes.com/atimes/Central_Asia/CEN-01-120314.html

http://projekter.aau.dk/projekter/files/201799562/Euromaidan_and_Crimean_Masther_thesis.pdf

http://trade.ec.europa.eu/doclib/press/index.cfm?id=1426

http://eeas.europa.eu/top_stories/2012/140912_ukraine_en.htm

http://www.ecfr.eu/article/commentary_three_reasons_why_the_west_should_not_forget_about_5048

http://iwp.org.ua/eng/public/1290.html

http://archive.larouchepac.com/node/30423

http://www.bbc.com/news/world-europe-26387353

https://www.washingtonpost.com/blogs/monkey-cage/wp/2014/10/29/how-putin-turned-ukraine-to-the-west/

http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2014/06/ukraine-elections-donbas-201461201423909163.html

https://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_the_Orange_Revolution

Like this Article? Share it!