Misiunea ECOMOG reevaluata

Pentru a stabili o fundație pentu raționamentului meu cu privire la motivul pentru care misiunea ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane) a eșuat, încep această analiză prin a defini relația mea cu anumiți soldați ECOMOG (Grupul de Observatori Militari al Comunităţii Economice a Statelor din Vestul Africii).

Acest articol este menit să examineze rolurile neașteptate ale ECOMOG in războiul din Liberia, să furnizeze detalii și explicații direct de la sursă studenților și profesorilor de relații internaționale, științe politice, sau mediatorilor care ar putea avea un interes considerabil despre criza din Liberia. De asemenea, ne vom concentra și pe sistemul judiciar tradițional din Liberia, explicând de ce asemenea modele de soluţionare a conflictelor ar trebui aplicate împreuna cu modelul câștig-câștig al ONU, atuni când discutăm despre conflictele din Africa.

Împreună cu alți băieți din Liberia, am lucrat pentru soldații ECOMOG din Nigeria, Ghana si Senegal. Lustruindu-le cizmele, spălându-le uniformele, aranjând întâlniri cu fete pentru ei, prezentându-i acelor oameni care aveau de vânzare obiecte de valoare (pe care ei le cumpărau și le trimiteau acasă), spionând Forțele Armate din Liberia, adunând bani de la taximetriști și șoferii de autobuze la punctele de control rutiere ale ECOMOG, și lista continuă. Făceam toate aceste lucruri în schimbul mâncării. De asemenea, in 2009, în timpul exilului, am reușit sa mă reîntâlnesc cu trei dintre prietenii mei nigerieni din ECOMOG. M-am întâlnit cu sergentul Mauzu Saluzu (care mi-a dat acordul de a-i publica numele) în Portul Harcourt, cu căpitanul X in Statul Kaduna si cu locotenentul Y in Statul Lagos, in Nigeria. Am discutat si am ras despre experiențele noastre din Liberia. Povestind într-o circumstanță atât de relaxată, departe de locul unde aceste întâmplări au avut loc (Liberia), m-au surprins spunându-mi de ce ECOMOG era implicat în multe afaceri murdare, nu doar in Liberia, dar și în Sierra Leone.

Războiul civil din Liberia, care a durat 14 ani (1989-2003), a fost unul dintre cele mai sângeroase războaie din zilele noastre. Capete umane, din care picura încă sângele, erau amplasate la barajele rutiere, iar mamele care acopereau ochii copiilor lor pentru a nu vedea asemenea lucruri  erau împușcate, iar capetele copiilor erau zdrobite cu pietre sau de pereți. Burțile femeilor însărcinate erau deschise şi pruncii lor erau scoși, doar pentru ca erau membre ale unui trib inamic. Civilii erau forțați să mănânce carne de om, iar eu nu sunt o excepție a acestei cruzimi. În 11 aprilie 1996, am fost capturați de la școală și duși în zonele controlate de către rebeli. Acolo, am fost forțat să beau ceea ce rebelii numeau „suc cald”, dar care în realitate era un recipient plin cu sânge uman. Copiilor li se spunea să-și ucidă părinții sau rudele. Când am devenit soldat, pentru a-mi demonstra loialitatea în fata comandantului meu, generalul Chris Friday, mi s-a spus să-l ard de viu pe Matan (prietenul meu din copilărie). În timp ce se lupta pentru viața lui, alergând dintr-o direcție în cealaltă învăluit în foc, îmi striga numele amintindu-mi de zilele când ne jucam împreună în copilărie. Am fost profund afectat, așa că l-am rugat pe general să oprească focul, dar el m-a pleznit peste față și m-a acuzat că sunt un inamic. Apoi mi-a ordonat să îi tai capul lui Matan, să îi deschid burta și să hrănesc câinii cu intestinele lui. În timp ce multe femei erau violate înainte de a fi ucise, altele erau violate de duzine de bărbați înainte de a fi forțate să care arme. Am crescut într-un mediu plin de violență constantă, și niciodată nu am crezut că voi supraviețui, cu atât mai puțin că voi apuca să şi povestesc.

Lista ororilor care s-au întâmplat în Liberia continuă încă mult, dar lumea s-a prefăcut oarbă și surdă la strigătele celor inocenți din Liberia. Nici măcar Statele Unite, cu care noi (Liberia) avem o lungă legătură istorică, nu ne-au venit în ajutor. Poziția Americii a fost exprimata clar într-un comunicat dat de ambasadorul SUA Peter John De Vos, care a spus „America a considerat războiul civil ca fiind o problema internă, și de aceea nu s-a amestecat în nici un fel”. ”Nu suntem implicați și nu avem nici o intenție să fim implicați în problemele interne ale acestei țări” (Buletinul de Cercetare African, 1991).

În continuare, e important să menționăm că, criza din Liberia a erupt într-un moment când în Europa aveau loc modificări politice majore. Între 1989 și 1991, majoritatea guvernelor vest-europene erau preocupate cu dezintegrarea socialismului în estul Europei, și a fostei Uniuni Sovietice. Unificarea estului cu vestul și apoi escaladarea conflictului din Iugoslavia. Pusă în fața acestor schimbări istorice în propria organizare, este de înțeles de ce Europa a dat atât de puțină atenție conflictelor de peste tot altundeva, mai ales din Liberia, care nu avea nicio importanță diplomatică sau militară pentru ei.

În orice caz, ajutorul a venit de unde nici nu ne așteptam. Când criza s-a intensificat, liderii ECOWAS au decis să găsească o soluție internațională (sub-regională). Din 6-7 august 1990, liderii de atunci ai comitetului de mediere ECOWAS – președintele Babangida al Nigeriei, Dawda Jawara al Gambiei, Jerry Rawlings al Ghanei, Lasana Counte al Guineei, Joseph Momoh al Sierra Leone, împreună cu ministrul de externe al Togo și Mali, au decis să stabilească și să trimită de îndată în Liberia forțele ECOMOG, cu generalul Ghanei Arnold Quainoo ca și comandant.

ECOMOG a fost mandatat să păstreze pacea în Liberia, să separe cele trei grupări aflate în conflict și să restabilească cursul normal al lucrurilor. Forțele ECOMOG au fost delegate să deschidă drumurile pentru a asigura hrana de care era mare nevoie, medicamente, îmbrăcăminte și alte nevoi, să fie transportate în Liberia pentru a ajuta oamenii înfometați și bolnavi, mai ales refugiații. Fuseseră delegați să stabilească o zonă de securitate în jurul Monroviei pentru a menține ordinea și a dezvolta pacea. Forțele ECOMOG au plecat din Freetown în 23 august 1990 și au aterizat la Monrovia în ziua următoare.

MOARTEA PREȘEDINTELUI SAMUEL DOE

La început, majoritatea liberienilor au privit forțele ECOMOG ca pe trimișii lui Dumnezeu, dar doar pentru scurt timp, deoarece comandantul ECOMOG de la fața locului, generalul Quianoo din Ghana, a trădat încrederea președintelui Liberiei. Arestarea președintelui Doe de către oamenii INPFL (Frontul Național Patriotic Independent al Liberiei) în incinta sediului central al ECOMOG și moartea lui care a urmat la scurt timp, fiind ucis de Prințul Johnson, a reamintit umanității de arestarea și uciderea brutală din 1961 a primului ministru congolez, Patrice Lumuba, de către una dintre grupările congoleze, chiar sub nasul ONU.

În 9 septembrie 1990, Doe a făcut un drum scurt de la Vila Executivului din Monrovia, până la port, unde era sediul general al misiunii de menținere a păcii. În drumul său spre întâlnire, s-a oprit pe la Centrul de Antrenament Barclay (una dintre cele două zone aflate sub controlul său) și acolo a fost însoțit de 100 de gărzi de corp israelite. Oricum, președintele și oamenii săi erau neînarmați în timpul vizitei la port.

„Încă îmi amintesc fața lui când s-a oprit la Sokosaka (spitalul militar) în acea dimineață. Părea stresat, în timp ce generalii încercau să îl convingă să nu facă acest drum, sau ca cel puțin să fie înarmați dacă merg să viziteze portul, dar el insista că este o întâlnire de pace și că armele nu sunt necesare. Doar Căpitanul Telley, un războinic tradițional (din același trib ca și Doe, grupul etnic Krahn), l-a provocat în mod deschis pe președinte spunându-i că își va lua arma deoarece nu are încredere în cei însărcinați cu păstrarea păcii. Președintele a ordonat arestarea lui Telley și trimiterea lui la închisoare, promițând că îl va executa când se va întoarce de la întâlnire.”

Tatăl meu, Dr. Victor Julu Wratto, fost director al spitalului Sokosaka și membru al tribului Krahn, ne-a spus povestea nouă (copiilor lui), după ce s-a întors din Sierra Leone în 1991 și ne-a cerut să o povestim mai departe copiilor noștri dacă supraviețuim războiului.

Întrebarea este, de ce și-ar fi asumat Doe un asemenea risc într-o zonă de război?

• Doe avea nevoie de „pace” mai mult decât oricare dintre grupări și a demonstrat acest fapt prin primirea trupelor de menținere a păcii, despre care credea că vor ajuta la încheierea războiului.
• Al doilea factor care ar fi putut să motiveze decizia lui de a-și dezarma oamenii a fost faptul că Prințul Johnson – liderul INPFL – venise cu o săptămână înainte la Centrul de Antrenament Barclay cu mâncare, medicamente și un steag alb, ca un semn de pace.

Din nou, fostul președinte a demonstrat că avea nevoie de pace. Deși aproape fiecare soldat care trăia în BTC (Centrul de Antrenament Barclay) la momentul respectiv voia capetele Prințului Johnson și al lui Charles Taylor (liderul Frontului National Patriotic al Liberiei) pentru că împreună, cei doi bărbați au încălcat regulile războiului, blocând drumul de acces către Vila Executivului și BTC, privându-i de mâncare și rezerve medicale pe soldați, pe familiile lor și pe civilii inocenți care se refugiaseră în taberele lui Doe. Pentru a supraviețui, au început întâi să își mănânce animalele și alte vietăți. Apoi, au început să mănânce frunze și ierburi, și să bea apă din toalete, de la care mulți se îmbolnăveau și mureau. Deși eu inițial nu credeam aceste povestiri șocante spuse de tatăl meu și de alți supraviețuitori, dovezile erau peste tot în jurul meu. Din miile de palmieri, copaci, pomi și arbori de nucă de cocos care erau pe plaje înainte de a pleca spre Sierra Leone, niciunul nu mai exista când ne-am întors în Monrovia.

Așadar, când Johnson a ajuns la baraca BTC, soldații așteptau nerăbdători comanda lui Doe pentru a-l executa, dar Doe a refuzat. Potrivit generalului Butt Naked (un preot tradițional al tribului Krahn, consilierul spiritual de atunci al președintelui și mai târziu devenit general al ULIMOJ, responsabil pentru moartea a peste 20,000 de liberiani): „Când Johnson a vizitat BTC, Doe nu a luat în considerare sfaturile noastre, promovându-l la rangul de Field Marshal deoarece credea că ei – Doe și Johnson – ar putea lucra împreună, dar eu știam că acela e sfârșitul lui Doe.” Youtube:Joshua Blahyi -(1 of 9)- (Fmr. Gen. Butt Naked) TRC testimony (1 0f 9).

Indiferent ce credeau oamenii lui despre el, Doe probabil se gândise: a-l avea pe Johnson de partea lui ar fi însemnat a avea controlul portului (deși deja Johnson dăduse portul trupelor de pace pentru a-l folosi ca sediu general, el tot mai avea control asupra lui) unde se afla mâncarea de care oamenii lui și familiile lor fuseseră privați de luni de zile.

În al treilea rând, cu trupele de pace acolo, Doe se gândea că ar fi înțelept să întărească relațiile dintre forțele lui Krahn și forțele Gio și Mano, conduse de Prințul Johnson prin acordul Doe-dee. (Vom discuta detaliile Doe-dee-ului mai târziu). În acest mod, el ar fi obținut trupele adiționale ale lui Johnson în lupta împotriva lui Taylor și ar fi putut uni țara. „Întrebarea rămâne, de ce să ai încredere în ECOMOG din moment ce, de când au ajuns în Monrovia, ei nu te-au vizitat pe tine ca și comandant suprem?” Stând în același spital cu niște generali ai Forțelor Armate Liberiene (care veniseră să își viziteze camarazii răniți), am auzit din greșeala o discuție despre moartea lui Doe și trădarea lui de către ECOMOG. Spre deosebire de alți vizitatori, eu puteam merge prin orice colț al spitalului fără a fi oprit de către Poliția Militară. Iar discutând cu tristețe despre fostul președinte, unul dintre supraviețuitori spuse:

„Când am ajuns la Freeport, Doe a urcat la etaj unde era biroul generalului Quainoo, în timp ce noi am rămas jos, așteptând rezultatul întâlnirii. Johnson trebuia să vina, dar nu a folosit poarta principala, oamenii lui folosind ieșirea de urgență aflată în spatele clădirii. Acești câini au năvălit, omorând aproape 60 dintre frații noștri și au continuat să tragă focuri de armă și să caute, până când l-au găsit pe tatăl nostru (Doe) în biroul lui Quainoo. L-au împușcat în picioare și l-au pus în portbagajul limuzinei sale, ducându-l la baza Caldwell. Acolo a fost torturat, mutilat și mai apoi executat.”

Când l-am întrebat pe Căpitanul X (în 2009) cine a fost martor în timpul capturării lui Doe, mi-a răspuns: „Credem că aceasta a fost o lucrare planificată, deoarece după ce Johnson l-a capturat pe Doe, noi așteptam instrucțiunile lui Quainoo de a-l aresta pe Johnson și pe oamenii lui, dar în loc, Quainoo a fugit spre canoniera noastră (nigeriană), prefăcându-se că e în pericol.” Youtube: LE PRESIDENT SAMUEL DO – torturé et exécuté devant les caméras.

MASACRUL DE LA FREEPORT

În ciuda faptului că  ECOMOG avea suportul internațional al ECOWAS, al Uniunii Mano River (MRU), al Organizației pentru Unitate Africana (OAU), acum Uniunea Africană, al Națiunilor Unite (ONU) și al Uniunii Europene (EU), pentru a menționa unele regiuni care au cerut încetarea imediata a ostilităților în Liberia după capturarea președintelui Doe, generalul Quainoo și oamenii lui nu au făcut nimic pentru a salva civilii de rând. Potrivit supraviețuitorilor de la Masacrul Freeport, generalul ECOMOG Quainoo și soldații săi i-au privit pe rebelii INPFL cum le încuie în containere imense pe femeile și copiii Krahn (tribul lui Doe), zile întregi fără apă sau mâncare în port. Majoritatea s-au sufocat sau au murit de foame. Unii au fost scoși cu forța din containere în mijlocul nopții și masacrați, în timp ce alții au fost arși de vii. Unul dintre supraviețuitorii scoși din container cunoștea din întâmplare un luptător INPFL, care i-a spus să se ascundă după o macara. Apoi după ce celelalte victime Krahn au fost măcelărite, luptătorul INPFL s-a întors și și-a escortat prietenul dincolo de gardul portului, în siguranță. În plus, cetățeni inocenți din tribul Krahn care călătoriseră împreună cu Doe spre Freeport din Monrovia, împreună cu cei care fuseseră deja mutați acolo și care își așteptau rândul pentru a se îmbarca pe vasele care transportau refugiați liberieni spre alte destinații din Africa de Vest, și ei au fost aleși pe rând și uciși, deoarece erau identificați ca fiind Krahn de către alți liberieni care îl sprijineau pe Johnson.

Deși generalul Arnold Quainoo, despre care se credea că a luat sume uriașe de bani de la Prințul Johnson, refuza să salveze liberienii inocenți și pe copiii lor, mulți erau dispuși să-și asume un risc și să salveze vieți. Cetățenii Krahn care reușiseră să scape spuneau că unul dintre comandanții ECOMOG din contingentul gambian, Colonelul Gaye, ajutase la eliberarea unora dintre ei atunci când generalul Quainoo era reticent să le asigure eliberarea. Pentru multe familii Krahn, colonelul Gaye a fost un înger trimis de sus pentru a le salva rudele și pe cei dragi, dar adevărul crud e că erau mai mulți oameni ca și Quainoos decât ca și Gayes.

În plus, prin dezarmarea Armatei Naționale (Forțele Unite ale Liberiei) în timp ce diferitele grupuri de rebeli erau înarmate, ECOMOG a contribuit la moartea multor copii inocenți în BTC. Deși mulți au fost uciși de bombele și armele rebelilor, alții au murit de mâna propriilor oameni. Pentru a lupta împotriva rebelilor fără arme, soldații au devenit războinici tradiționali care refuzau regulile războaielor moderne și care au început să practice obiceiuri tradiționale. Noile lor surse de putere erau preoții tradiționali care cereau sacrificii umane pentru a-i face imuni la gloanțe. În acest moment, BTC era cel mai rău loc din lume în care puteai fi ca și copil, deoarece aveam inamici externi care aruncau cu bombe spre noi și inamici interni care vânau copii pentru a-i sacrifica.

Tratamente nemiloase si omorârea civililor inocenți

Frații noștri din Africa de Vest erau respectați de către liberienii de rând când veniseră inițial, dar curând au profitat de situație și s-au transformat în lorzi. Mulți dintre noi eram tratați ca și câinii de către misiunea de pace. Eu personal am fost bătut de două ori de doua grupuri diferite de soldați ECOMOG. Teama de ECOMOG era primul semn de înțelepciune. Mii de bărbați, băieți și femei erau acuzați pe nedrept de către ECOMOG de apartenență la grupurile de rebeli. Unii dintre ei erau împușcați pe loc, alții erau bătuți și torturați zile întregi pentru a mărturisi. Am văzut atât brutalitatea celor din ECOMOG, cât și cea a rebelilor; credeți-mă, nu este nici o diferență. Oricând un soldat al ECOMOG era ucis pe front, ei își intensificau furia împotriva civililor inocenți. De exemplu, trei băieți fuseseră arestați într-o dimineață și acuzați de rebeliune. Au fost dezbrăcați și legați. Unul a fost ținut într-un cuib de furnici gigante pentru a mărturisi; apoi soldații au aprins o mulțime de saci rezistenți la apă și au aruncat flăcările din saci pe corpul celuilalt băiat, până când a murit din cauza șocului. În plus, au găurit partea genitală a celui de-al treilea cu metal încins până când a murit și el. Mai târziu, cel care a fost ținut cu furnicile a fost împușcat.

LĂCOMIA, CORUPȚIA ȘI LIPSA DE DISCIPLINĂ MILITARĂ A ECOMOG

Înaintea războiului, majoritatea liberienilor aveau o părere negativă despre bănci. Prin urmare, alegeau sa își pună banii deoparte acasă în butoaie, dar când războiul (Operațiunea Caracatița din 1992) era la apogeu, foametea și bolile începuseră să ucidă mai mulți oameni în partea mea de oraș decât armele și bombele. Aveam doar unsprezece ani atunci, iar prietenii mei și cu mine eram gropari de meserie. Soldații (din Liberia) admirau viteza noastră cu lopata și curajul nostru de a aduna și îngropa membrele camarazilor lor de pe linia de front. Printre cei pe care îi îngropam erau de asemenea și civili inocenți care muriseră de foame. Prin urmare, avuțiile deveniseră inutile, dar pentru mulți soldați ECOMOG aceasta era o șansă unică în viață. Începuseră să fure și să vândă mâncarea liberienilor din port, care devenise acum sediul general al ECOMOG. De exemplu, în partea mea de oraș (BTC), soldații ECOMOG vindeau o cană de orez sau fasole pentru mii de dolari americani, mașini, aur sau orice avea valoare, celor care își permiteau. Bunurile erau apoi transportate spre țara lor de origine. Lucrurile erau atât de grave încât mâncam iarbă și ciuperci care creșteau pe lângă corpurile descompuse, de la care mulți dintre noi deveniserăm bolnavi și ni se umflaseră burțile, picioarele și mâinile. Astăzi, chiar și douăzeci de ani mai târziu, mi-e greu să văd sau să mănânc ciuperci fără să îmi aducă amintiri dureroase pe care m-am străduit mult să le îngrop în adâncul minții.

Când situația s-a degradat foarte mult în familia mea, mama mea a strâns toți banii și bijuteriile pe care le avea și m-a trimis să chem un soldat ECOMOG ca să le schimbăm pentru mâncare. Când soldatul a ajuns, a adunat banii și bijuteriile, inclusiv măștile noastre tribale care erau în sufragerie. Mama mea s-a pus în genunchi și l-a implorat pe soldat. Plângând, i-a explicat cât de importante erau pentru ea; dar bărbatul a insistat să ia măștile, sau nu va fi nici un târg. Până în acel moment nu am crezut nimic din ce se spunea despre măștile tradiționale, dar din acea zi, gândirea mea s-a schimbat „O voi face pentru copiii mei.” a spus mama, dar nu a mâncat din acea mâncare. Spunea că ar prefera să moară decât să mănânce o așa mâncare. În orice caz, ca și copii noi eram încântați că aveam mâncare.

Pentru a rămâne în viață în această situație disperată, mulți care nu își puteau permite aceste prețuri mari, începeau să mănânce în secret cadavrele aflate pe plaje. Și eu aproape am ajuns să mănânc carne umană o dată pentru că îmi era întratât de foame, așadar pentru noi, a da obiectele de valoare în schimbul mâncării, era o binecuvântare. Totuși, privind înapoi, continui să mă întreb: nu erau acei oameni trimiși să ne ajute? Când l-am întrebat pe locotenentul Y la finele lui 2009 despre activitățile ECOMOG-ului, mi-a răspuns: „Îmi pare rău Charles, dar pentru majoritatea băieților noștri, Liberia și Sierra Leone erau o binecuvântare. Poți vedea chiar tu cum sunt lucrurile în Nigeria. Guvernul îi plătește pe băieții noștri cu N 15,000 (100$), care nu e suficient pentru ei și familiile lor; de-asta majoritatea dintre ei erau nevoiți să facă tot ce le stătea în putere pentru a trimite ceva acasă, cel puțin să construiască o casă, pentru că ne vom retrage din armată într-o bună zi.” Acest lucru mi s-a confirmat în 2010 când sergentul Mauzu Saluzu a plătit o mită imensă comandantului său pentru a face parte din trupele de pace trimise în Sudan.

Violență sexuală, activități criminale și sacrificii umane făcute de soldații ECOMOG

În timpul războiului, majoritatea surorilor noastre erau abuzate de nenumărate ori de către grupurile armate, inclusiv de către așa numitele „trupe de pace”. În acest moment sunt o mulțime de copii fără tată în Liberia, parte pentru că mamele lor fuseseră condiționate în timpul războiului să se culce cu soldați ECOMOG fie pentru 5-10$, fie pentru o mica porție de mâncare. Prin urmare, multe fete rămăseseră însărcinate și abandonate de ei.

În plus, multe dintre surorile noastre au fost ucise de unii soldați ECOMOG, iar membrele lor au fost mutilate fie pentru protecție spiritual,  fie pentru bani de sânge (Magie Neagră sau Juju), o parte întunecată și malefică a tradiției africane, căreia i se sacrifică anual viețile a mii de bărbați, femei și copii. Acești soldați ECOMOG care erau prinși de liberiani în timpul actului, erau salvați de camarazi, iar victimelor familiei li se spunea că soldații au fost trimiși acasă să se prezinte în fața „curții marțiale”. De asemenea, unii soldați ECOMOG erau implicați în jafuri armate și violuri. De exemplu, în timp stăteam cu sora mea Mamie – sora noastră cea mai mare – în Paynesville în 1995, am auzit niște focuri de armă în noapte. Desigur că acestea nu ne-au împiedicat să dormim, deoarece din sunetele armelor ne dăduserăm seama că nu era un atac. De fapt, în realitate, o familie era în pericol. Hoții jefuiseră cu succes o familie, dar nu voiau să plece până când nu au violat fetele. Din păcate, în timp ce se lupta cu una dintre fete în cealaltă cameră, ea a luat o șurubelniță și l-a înjunghiat pe violator în ochi. Apoi și-a dezlegat tatăl, care a luat arma violatorului și a făcut un schimb de focuri cu ceilalți trei bărbați. Bărbatul rănit a sângerat până în dimineața următoare. Când mulțimea furioasă s-a trezit și voia să-l ardă de viu pentru ce a făcut, a mărturisit că e un soldat ECOMOG nigerian și a dat numele celorlalți trei care au reușit să scape. Eu stăteam în mulțime când cazul a fost dat celor din ECOMOG pentru a-l rezolva, dar acela a fost finalul poveștii.

Mai mult, majoritatea surorilor noastre au fost duse în țări străine de către ECOMOG, fără acordul părinților sau al rudelor. De exemplu, sora mea cea mai mare, Mamie, mai apoi a avut o relație cu un soldat nigerian. Tot ce știm e că a rămas însărcinată, iar „prietenul” ei i-a dat o adresă la care să se ducă înaintea lui, din moment ce ei nu i-ar fi fost permis accesul la bordul vasului militar care urma să îl ducă acasă în 1997. În timpul șederii mele în Nigeria, care a durat zece ani, am căutat la patru baze militare încercând să o găsesc, însă nu am reușit. În orice caz, în acest timp i-am cunoscut pe sergentul Mauzu Saluzu și pe alți ofițeri care au servit în Liberia. Doar Dumnezeu știe unde e. Cât despre tatăl meu și alți părinți, durerea de a pierde un copil din cauza unei persoane necunoscute, a lăsat cicatrici permanente în sufletele lor.

TRĂDARE

Majoritatea dintre noi (băieții tineri) care lucram pentru trupele de pace, nu îi percepeam ca fiind doar soldați, ci și ca figuri paterne. Făceam tot ce ne spuneau, dar când aveam nevoie de ei cel mai mult, își întorceau spatele către noi. De exemplu, sergentul Saluzu, bunul meu prieten, era responsabil cu mâncarea pentru batalionul lui în Paynesville, Șoseaua Coca Cola. Oricând transporturile cu provizii veneau noaptea, fie la 3 sau 4 dimineaţa, eu eram chemat să ajut la descărcarea bunurilor în depozit. De asemenea, ca parte a bucuriei zilnice, mergeam pe jos câte o oră în fiecare zi la fabrica Coca-Cola să iau băuturi pentru el și prietenii lui. O dată, am fost rugat să sap o groapă de 6 metri lungime și 3 adâncime, pentru ca exista un zvon că posesorul casei în care Saluzu trăia își îngropase comorile în acel loc înainte să fugă din țară. Am lucrat pentru el fără regrete pentru că atunci îl vedeam ca pe un frate mai mare. În momentul în care războiul a reizbucnit în Monrovia în 1996, am fost capturat de rebeli și dus în domeniul Maltale, la SOS Children Village. Acolo, rebelii veneau în fiecare noapte și omorau oameni din tribul meu. Ca să supraviețuiesc, a trebuit să dorm în mlaștini. Într-o noapte am mers prin mlaștinile din Maltale în Paynesville, care era un loc sigur, departe de zona de război. Trecând prin blocaje rutiere letale, în final am ajuns la locuința lui Saluza, devreme în următoarea dimineață. În mod șocant, când m-a văzut, s-a comportat ca și când nu ne-am fi întâlnit până atunci. Mai târziu și-a trimis prietena (acum soția) să-mi spună că deoarece sunt Krahn, prezența mea ar atrage atenția rebelilor spre el. Deoarece noi (prietena lui și cu mine) eram din același trib, și ea a insistat ca el să mă adăpostească, dar el a refuzat și mi-a spus să plec. Frustrat, m-am așezat pe pământ. Buzele îmi tremurau, inima îmi plângea și ochii refuzau să scape vreo lacrima, m-am luptat în mine ca să nu mă gândesc la necunoscut. Deși am supraviețuit războiului și acum îmi pot împărtăși povestea, nu aș fi putut fi capturat încă o dată și forțat să devin un soldat. A mă ajuta pe mine, ar fi însemnat de asemenea salvarea vieților acelora pe care (ca și prietenul meu Matan) am fost forțat să îi ucid. Lista atrocităților comise de ECOMOG poate continua la nesfârșit.

De ce Misiunea a fost un eșec?

Există multe motive pentru eșecul intervenției în Liberia, dintre care unele sunt deja enumerate mai sus. Deși vom mai discuta și altele, trebuie să păstrăm în minte că există mult mai multe motive care pot fi discutate din punct de vedere politic, economic și social.

Primul lucru care ar trebui luat în considerare este faptul că după opt luni de război (24 decembrie 1989 – 24 august 1990), rebelii preluaseră controlul asupra întregii țări, excluzând Vila Executivului și Centrul de Antrenament Barclay, cele două baze militare care au fost lăsate sub control guvernamental. ECOMOG-ul a ajuns în 24 august 1990 și au fost întâmpinați de Președintele Doe și Prințul Johnson. Mai mult, președintele Doe voia să negocieze, ceea ce ar fi făcut sarcina ECOMOG-ului foarte ușoară, dar din păcate misiunea de pace nu a profitat de aceasta oportunitate. În plus, președintele a fost capturat chiar de sub nasul celor din misiunea de pace. Faptul că rebelii au plecat din port nestingheriți, împreună cu prizonierul, trecând pe lângă sute de soldați ECOMOG înarmați, a fost insulta supremă și o palma peste fața „pacifiștilor”.

Sub supravegherea ECOMOG, războiul a durat încă treisprezece ani în plus, 1990-2003. Ba mai mult, tot sub supravegherea lor, numărul grupărilor aflate în război a crescut de la trei la unsprezece. Anume, Forțele Armate ale Liberiei, Frontul Național Patriotic Independent al Liberiei, Consiliul de Pace al Liberiei, Liberiani Uniți pentru Reconciliere și Democrație, Forța de Apărare Lofa, Mișcarea pentru Democrație în Liberia, Frontul Național Patriotic al Liberiei, Frontul Național Patriotic al Liberiei – Consiliul Central Revoluționar, Mișcarea Unită de Eliberare a Liberiei pentru Democrație, Mișcarea Unită de Eliberare a Liberiei pentru Democrație – Facțiunea Johnson, Mișcarea Unită de Eliberare a Liberiei pentru Democrație – Facțiunea Kromah.

În al doilea rând, criza din Liberia a retrezit fraternitatea și nevoia africanilor de a fi protectorii fratelui lor, o valoare de mult asociată cu Africa dar care fusese redusă de colonialism și de valorile capitaliste individualiste. Deși liderii africani s-au întâlnit în spiritul fraternității pentru a găsi o soluție la problema măcelului liberian, în parte datorită faptului că exista o mare teamă în Africa de Vest că această criza ar putea atrage marile puteri, care ar putea veni în subregiune să își joace jocurile obișnuite și să-și testeze noul sistem de armament. Abordarea folosită de liderii ECOWAS pentru a adresa problema și torturarea și uciderea civililor inocenți, inclusiv a rebelilor care s-au predat ECOMOG-ului în Liberia și Sierra Leone, poate lăsa doar întrebări fără răspuns în mințile noastre. YouTube: THE EMPIRE OF AFRICA (part E), The Rebels – Sierra Leone

Lipsa unei abordări culturale/tradiționale

Din moment ce conflictul a fost văzut de către liderii ECOWAS ca o problemă africană, era nevoie ca o abordare tradițională să fie aplicată pe lângă intervenția militară în Liberia. În opinia mea, aceasta ar fi fost cea mai rapidă modalitate de a gestiona situația, din moment ce 90% dintre combatanți erau indigeni liberieni care cred cu putere în obiceiurile strămoșilor lor. De exemplu, toate grupurile etnice din Liberia sunt legate între ele fie prin sânge, fie prin mariaje, sau prin instituții culturale tradiționale, ca și Poro, Sande, Negee, Grebo Bush, Blonyloon, la fel ca și prin societăți secrete tradiționale prin care liberienii tradiționali își păstrează cultura și istoria. Așadar, există multe conexiuni culturale, lingvistice și istorice între noi, care ne unesc mai degrabă decât să ne despartă. În plus, strămoșii noștri au folosit aceste conexiuni culturale pentru a face și păstra pacea, și pentru a clădi o cultură de pace prin moștenirea noastră istorică și culturală, cu mult înainte și după ce teritoriul s-a numit Liberia. În cele ce urmează vom discuta câteva din aceste conexiuni care ne unesc.

„Slah”

Cuvântul slah (in limba Krahn) înseamnă sacrificiu tradițional. Conceptul simbolizează credința tradițională a liberienilor in a face sacrificii animale pentru a aduce pace spiritelor strămoșilor noștri. Sacrificiile sunt făcute fie înainte să începem o călătorie care necesită binecuvântarea, protecția lui Dumnezeu, la fel ca și acordul strămoșilor, sau după ce am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. De asemenea, facem sacrificii după un an cu o recoltă bogată, sau după ce are loc un dezastru, precum războiul civil. În esență, „slah” este o componentă spirituală de bază a creării păcii în modelul tradițional liberian de rezoluție a conflictelor și de reconciliere. Este împlinit pentru a sigila un acord între părțile unui conflict și leagă toate părțile de decizia care este luată de bătrânii consiliului, de șefi sau de zoe (un Zoe este o persoană responsabilă cu ritualurile tradiționale). Procesul, de asemenea, include o pauză a ostilităților, care permite ca „acordul Doe-dee” să fie negociat cu succes între părțile combatante, sub supravegherea bătrânilor, șefilor și Zoe, înainte ca un „slah” să fie înfăptuit. In limba Krahn, Doe-dee înseamnă „din aceeași mamă” și simbolizează fraternitatea dintre toți liberienii. Este interzis ca „Doe-dee-ii” să își verse sângele unul altuia. Astfel, se traduce ca semnificație că întreaga omenire e legată prin legături de fraternitate, din aceleași origini. De aceea în cadrul cultural african-liberian suntem protectorii fraților și surorilor noastre, în acord cu tradițiile „Slah” sau „Doe-dee”.

Mai mult decât atât, descendenții acestor grupuri etnice sunt legați spiritual și prin sânge. De exemplu, triburile Krus, Greboes, Bassas, Gbis Gborhs, Bellehs, Dewions și Krahn sunt în mod tradițional legați prin Doe-dee. De asemenea, prin mariaj, triburile Krahn, Manos și Gios sunt legați prin Doe-dee. Oricum, într-o situație în care oricare din aceste grupuri etnice se angajează în ostilități împotriva alteia și varsă sânge, este în mod tradițional obișnuit ca un „Slah” să fie făcut pentru a readuce pacea strămoșilor în contextul încălcării legii tradiționale care interzice celor legați prin „Doe-dee” să își verse unul altuia sângele. Așadar, dacă ar fi fost studiate în profunzime, se poate concluziona că aceste credințe tradiționale confereau de asemenea o oportunitate pentru ca și liderii ECOWAS și liderii ECOMOG să își rezolve disputele cu ușurință. Acest fapt s-ar fi putut întâmpla dacă ECOMOG ar fi jucat un rol de supervizare (prevenind atacurile reciproce ale părților) până când bătrânii consiliului, șefii și zoe ar fi navigat printre părțile combatante pentru ca acordul „Doe-dee” să fie atins, având în vedere că războiul era mai degrabă între triburile Krahn, Gios, Manios și Mandingos (legați tradițional prin „Doe-dee”).

„Slah”-ul este de obicei făcut prin sacrificarea vacilor, oilor, caprelor, găinilor etc. și prin prepararea unei mese sacre numită „Gbowah”, care urmează a fi consumată împreună. De asemenea, pentru că Gbowah este de obicei preparată de femei și copii din aceste grupuri etnice diferite, Slah nu doar aduce împreuna părțile combatante, ci și pe familiile lor. Este eficient din punct de vedere al costurilor, dar cel mai important, înlătură blestemul insecurității naționale, haosul și măcelul uman din capetele noastre, ca națiune. Pe cât de simplu și direct pare, este orientat mai mult spre rezultate, când e vorba de rezolvarea unor conflicte între liberieni tradiționali.

Procesul datorat

În mod simplist, procesul datorat înseamnă principiile fundamentale de justiție, spre deosebire de cele specifice ale legilor. Sistemul tradițional judiciar din Liberia pune accentul pe faptul că acțiunile noastre au consecințe.

Acesta se face pentru a pedepsi, reduce sau a opri comportamente indezirabile în societate. Exemple de procese datorate tradiționale pot include, dar nu sunt limitate la: (1) proceduri judecătorești; (2) Sassywood tradițional; (3) Acord Palava hut în fața capetelor de gospodării familiale, consiliului bătrânilor sau șefilor, și (4) deliberare sub arborele de palmier. În toate cele patru procese tradiționale de rezoluție a conflictelor și de reconciliere, exista întotdeauna scopul de a ajunge la un angajament, dar și acela ca negociatorii neutri de pace să determine cine are dreptate și cine greșește, bazat pe legi și credințe tradiționale. Așadar, acest sistem judiciar tradițional liberian nu doar asigură cetățenii de dreptul lor la procesul datorat, dar de asemenea le asigura o pace sustenabila, reconciliere, și suficient loc pentru dezvoltare națională.

Sassywood-ul tradițional

Sassywood-ul este o credință în spiritele strămoșilor și un sistem judiciar tribal care este practicat de generații în Liberia. În cele mai formale proceduri ale justiției, oameni vinovați pot scăpa de pedeapsa și oameni inocenți pot fi condamnați în mod eronat; dar sistemul judiciar al Sassywood-ului este atât de transparent, până la faptul că fiecare persoană care asistă este un judecător. Există mai multe feluri de Sassywood care se practică atunci când cineva este acuzat de a fi comis o infracțiune. Într-un ritual pe care eu l-am văzut, un cuțit a fost pus în foc. Când devine roșu de la căldura, este frecat de picioarele unora dintre suspecți; cei inocenți sunt nevătămați, iar cei vinovați sunt arși. De fapt, în majoritatea cazurilor, vinovații își mărturisesc faptele înainte ca lama să ajungă aproape de piciorul lor. Acesta este un aspect relevant de discutat în acest context, în care au existat numeroase abuzuri ale drepturilor omului în timpul celor paisprezece ani de război civil din Liberia, iar cei mai mulți făptași si-au negat implicarea și s-au întors pe nesimțite în comunitățile lor de origine, nepedepsiți. În plus, majoritatea dintre ei lucrează in administrația liberiană în acest moment, astfel lăsând răni adânci în inimile victimelor lor datorită slăbiciunii sistemului nostru judiciar în a rezolva plângerile la scară mică. Mai mult, făptașii pot beneficia pe deplin de structura sistemului judiciar formal și să-și nege implicarea într-o fărădelege, fapt care face procesul să dureze mai mult și să fie mai scump. Procesul lui Charles Taylor este un exemplu clar, durând nouă ani și costând 250 milioane de dolari până când Curtea Specială pentru Sierra Leone din Haga să îl condamne la 50 de ani în închisoare, după ce a fost condamnat pentru 11 capete de acuzare de crime de război și crime împotriva umanității.

Charles Taylor și-a negat fără rușine rolul în războiul din Sierra Leone, dar până în ziua în care mor nu am să uit când oamenii lui au atacat Goan (satul în care trăiam ca refugiat în Sierra Leone), care este foarte aproape de Bo Waterside (un oraș de frontieră dintre Liberia și Sierra Leone). Era în jur de ora cinci în acea dimineață, când omorurile au început. După atâta timp, încă nu mi s-au vindecat cicatricile acelei zile. Am fost primii care au experimentat ororile inimaginabile din timpul războiului din Sierra Leone.

În momentul când rebelii ne-au atacat satul, am văzut mame aruncându-și copiii pentru a-i face să fugă mai repede. Am auzit și i-am văzut pe cei bătrâni, care nu se puteau mișca deloc de unii singuri, strigându-și fiicele și fiii și nepoții să vină și să îi ducă; dar și ei fugeau pentru viețile lor. Am văzut gloanțe zburând, alegând cine va trăi și cine va muri. Am auzit oameni blestemând ziua în care au fost născuți în această lume. Am văzut pâraie de sânge proaspăt curgând printre case, în jos spre terenul de fotbal. Am văzut fețe diferite ale cadavrelor; fețele triste, fețele acoperite de sânge și fețele plânse. Erau cadavre care erau tăiate în două și erau unele care erau de nerecunoscut; pe majoritatea dintre ei îi cunoșteam. Am văzut ceea ce urăsc să îmi amintesc, până în ziua de azi. De dedesubtul cadavrelor unde m-am ascuns, am auzit doi soldați rebeli vorbind engleza simplă liberiană, și după câteva secunde, unul dintre ei a vorbit în Gio (o limba nativă liberiană). În ciuda tuturor dovezilor care îi indicau implicarea, criminalul a fost suficient de curajos încât să spună minciuni atât judecătorilor, cât și lumii, deoarece nu fusese dus sub copacul Sassywood, care ar fi produs rezultatul în câteva minute. (http://blogs.cgdev.org/globaldevelopment/2012/05/was-the-charles-taylor-trial-worth-the-price-tag.php)

O altă întrebare care continuă să-mi preocupe mintea este, unde era ECOMOG? La finalul anului 1990 și la începutul lui 1991, soldații ECOMOG veneau constant la tabăra noastră de refugiați, care nu era departe de partea liberiană a graniței (unde trebuiau să fie oficial în acel moment, nu în Sierra Leone), să agaţe tinere fete liberiene și din Sierra Leone. Era imposibil (și spun asta cu un grad ridicat de certitudine) ca rebelii să fi atacat Sierra Leone fără știrea ECOMOG-ului.

Acordul Colibei Palava

„Palaver” înseamnă o discuție prelungită. Este un adăpost tradițional circular, făcut din lut și bambus sau lemn, cu un acoperiș de stuf. În mod tradițional, sătenii se adunau în coliba palaver pentru a discuta o problemă, până când era rezolvată. Deși conceptul de a discuta în colibe a fost practicat cu mult înainte de a avea vreun contact cu Vestul, cuvântul „palava” a fost ulterior introdus de primii comercianți portughezi, pentru s-și descrie negocierile cu nativii liberiani. De asemenea, în satele liberiene, este locul în care se primesc vizitatorii în mod tradițional. Locația colibei poate fi aleasă de bătrânul satului, șeful sau liderul spiritual, iar sătenii lucrează împreună pentru a o construi.

Pe lângă Sassywood și acordul Doe-dees, coliba Palava este o altă modalitate pacifistă prin care disputele sunt rezolvate între părțile conflictuale în cadrul liberian tradițional. Coliba este un simbol a fraternității și unității; de aceea fiecare familie din sat este reprezentată în timpul construcției ei. Mai mult, spre deosebire de sistemul tribunalelor formale unde există locuri speciale pentru judecători și acuzați, împreună cu gărzi de securitate care sunt alocate curții, și care uneori îi intimidează pe cei însărcinați cu apărarea acuzaților, în coliba palava toată lumea este egală și deciziile luate îi leagă pe participanți. Acesta e unul din motivele pentru care e construită în această formă. Un alt avantaj al colibei palava, este acela că părțile nu pleacă până când nu au ajuns la un acord, indiferent cât de dificil este cazul. Când o decizie este în sfârșit luată, cazul este finalizat cu partea vinovată acceptând că a greșit și cerându-și iertare de la partea vătămată. Sătule de omorurile din țara loc, mamele din Liberia au folosit o abordare similară cu cea a colibei palava pentru a aduce pace oamenilor după paisprezece ani de război.

În 2003, femeile din Liberia s-au întâlnit cu Charles Taylor și i-au smuls promisiunea de a participa la discuțiile de pace din Ghanato, negocierea cu rebelii din Liberieni Uniți pentru Reconciliere și Democrație și Mișcarea pentru Democrație din Liberia. O delegație de femei liberiene a mers în Ghana pentru a continua să preseze grupările combatante în timpul procesului de restabilire a păcii. Au făcut asta prin a sta în fața Palatului prezidențial, blocând toate ușile și ferestrele, împiedicând pe oricine de a părăsi discuțiile de pace fără o rezoluție. Erau femei din diferite triburi inamice, diferite origini religioase, dar unite de aceleași valori tradiționale, așa că în final au obținut ceea ce „misiunea de pace” nu a reușit să obțină în treisprezece ani. Acțiunile lor au generat un acord în timpul discuțiilor de pace îndelung amânate. Ca rezultat, femeile au putut să obțină pacea în Liberia după 14 ani de război civil. YouTube Video: PRAY THE DEVIL BACK TO HELL – trailer.

Deliberări sub arborele de palmier

Acest model tradițional de rezolvare a conflictelor are loc de obicei sub un palmier. Spre deosebire de acordurile Doe-dee, Sassywood sau coliba palava, femeile nu au voie să ia parte la această deliberare. Totuși, dacă problema implică o femeie, ea este reprezentată de un bărbat din familia ei. În timpul acestui proces, bărbații își părăsesc satele sau orașele și merg în adâncul pădurii; acolo stau sub un palmier și beau vin din el. Vinul este alb la culoare, care potrivit credințelor tradiționale liberiane, este un semn al purității și deschiderii sufletului. În plus, părțile aflate în conflict, bătrânii și martorii vor bea cu toții din același pahar, ceea ce simbolizează faptul că toți sunt unul. După consumarea unei cantități mari de vin, părțile își prezintă plângerile pentru a fi dezbătute. Ca și în acordul colibei pavala, bărbații nu vor pleca din pădure până când nu ajung la un compromis. Când se ajunge la un acord, toate părțile (vinovate sau nevinovate) își vor recunoaște greșeala, vor cere iertare și se vor îmbrățișa înainte de a părăsi pădurea.

Lege și ordine, și statul de drept

Prin lege si ordine, mă refer la aplicarea strictă a obiceiurilor tradiționale ale oamenilor din Liberia, dar și la menținerea stabilității sociale. De asemenea, respectul pentru statul de drept poate fi definit ca un principiu autoritar, setat pentru a ghida comportamentele sau acțiunile liberienilor. În trecut, liberienii erau conduși de regi foarte puternici, regine, consiliul bătrânilor și uneori de dictatori militari. Totuși, în timpurile moderne, rolul regilor și bătrânilor tradiționali liberieni a fost diminuat, în special de când structura de guvernământ vestică care cere un guvern de stânga sau dreapta a fost introdusă în societatea liberiană în secolul al XIX-lea. Pentru a contrabalansa acest aspect, bătrânii lideri tradiționali liberieni au aderat la legile tradiționale ale pământului și s-au asigurat că justiția era înfăptuită pentru fiecare, fără favoritisme și fără influența statutului celor care încălcau legea. De exemplu, președintele William V.S. Tubman folosea modelul de consiliu tradițional pentru a rezolva multe dintre disputele naționale și tradiționale, în timpul mandatului său.

Justiție retributivă și restaurativă

Procesul tradițional liberian de rezoluție a conflictelor și de reconciliere este bazat pe justiția retributivă: vinovatului i se aplică o acțiune drept pedeapsă pentru ceva ce acesta a făcut. Așadar, liberienii tradiționali s-au atașat în timp de sistemul de justiție retributiv și restaurativ deoarece ambele metode caută să afle cine a încălcat legea și să pedepsească în funcție de magnitudinea ofensei aduse de către înfăptuitor, spre deosebire de multe sisteme formale de justiție, unde făptașii mituiesc judecătorii.

Diferențe între modelul tradițional și modelul ONU de câștig-câștig

În contextul prezentat, există diferențe și contradicții între sistemul tradițional liberian de rezoluție a conflictelor și reconciliere și modelele de restaurare a păcii a ONU, AU și ECOWAS, din următoarele motive: (1) modelul tradițional liberian de rezoluție a conflictelor și reconciliere este bazat pe statul de drept, lege și ordine, procesul datorat, justiție retributivă și restaurativă, în timp ce în modelul de pace al ONU pentru Liberia, acordurile de pace au fost scrise și semnate de părțile combatante dar nu au fost implementate după cum se stabilise; (2) în modelul tradițional există consecințe pentru acțiuni, dar nu sunt consecințe în modelul ONU de pace, deoarece ei susțin că nimeni nu trebuie învinuit, de aceea încă mai avem lorzi ai războiului lucrând pentru guvernul actual; (3) modelul tradițional cere făptașilor să se reabiliteze și să caute să obțină iertare și reconciliere, în timp ce în modelele de pace al UN, AU și ECOWAS, (a) nimeni nu își asumă vina pentru haosul și măcelul care au avut loc în Liberia; (b) există o așa numită situație câștig-câștig unde nimeni nu obține de fapt ceea ce își dorește; (c) aceia care au încălcat legea în Liberia sunt recompensați cu conducerea țării și prin urmare li se încredințează responsabilitatea siguranței propriilor lor victime de către furnizorii de pace parțială; și (d) procesul datorat este asigurat strict pentru a-i proteja pe făptașii unor atrocități și crime de război și pentru a facilita subjugarea victimelor, pentru a continua violența și degradarea umană.

Sumar

Am început prin a-mi defini relația cu soldații ECOMOG și evenimentele care au dus la misiunea lor în Liberia. Am evidențiat de asemenea cum președintele Doe a fost arestat sub nasul „misiunii de pace” și cum arestarea și uciderea civililor inocenți a dus la o lipsă de credibilitate a ECOMOG-ului în Liberia. Am descris lăcomia, corupția și lipsa de disciplină militară a unora dintre soldații ECOMOG, care au făcut ca războiul să se agraveze. Gestionarea conflictelor prin metode africane a fost de asemenea sugerată. În plus, diferite modele de rezoluție a conflictelor din Liberia, precum Slah, acordul Doe-dee, acordul colibei Palava, Sassywood-ul și dezbaterea sub arborele de palmier, justiție retributivă și restaurativă, împreună cu lege și ordine și statul de drept, au fost cu toate menționate. Au existat de asemenea analize comparate între modelul tradițional liberian și modelele de rezoluție a conflictelor de tip câștig-câștig practicate de ONU, AU și ECOWAS. Am menționat de asemenea că adunarea femeilor liberiene pentru a înfăptui pacea, care a dus la finalizarea războiului civil liberian, transmite un mesaj PUTERNIC: abordările tradiționale ar trebui incluse în procesele de construire a păcii în Africa.

de Charles Wratto

tradus din limba engleză de Georgiana Bigea

La vârsta de 8 ani, Charles a fugit din țara lui (Liberia) în Sierra Leone, după un atac al forțelor rebele condus de lordul de război liberian Charles Taylor. La vârsta de 10 ani, în timp ce un alt grup de rebeli a apărut în Sierra Leone (Frontul Unit Revoluționar), a început să colinde tulburatele țări din Africa de Vest în căutarea siguranței. După ani de fugă încercând să supraviețuiască, a fost capturat la vârsta de 15 ani și forțat să devină un copil-soldat. Fostul soldat, jefuit de a avea vreo copilărie, acum își împărtășește povestea, vorbind în numele miilor de copii fără voce care sunt încă exploatați de lorzi de război până în ziua de azi.

Referințe:

1. African Research Bulletin, 1991
2. YouTube Video: Joshua Blahyi -(1 of 9)- (Fmr. Gen. Butt Naked) TRC testimony (1 0f 9).
3. YouTube Video: LE PRESIDENT SAMUEL DO – torturé et exécuté devant les caméras.
4. YouTube Video: The peace-keepers war journeymanpictures.
5. YouTube Video: cry freetown-part 1 0f 3.
6. YouTube Video: THE EMPIRE OF AFRICA (part E),
7. YouTube Video: The Rebels – Sierra Leone
8. YouTube Video: PRAY THE DEVIL BACK TO HELL – trailer
9. http://blogs.cgdev.org/globaldevelopment/2012/05/was-the-charles-taylor-trial-worth-the-price-tag.php

Charles WrattoconflictECOMOGECOWASrăzboi civilrefugiatSamuel DoeUniunea Africana